Incercari literare

[Pushi]

Ma gandeam ca nu vezi prea des povesti pe forumuri, e frumos. Te mai asteptam si prin celelalte threaduri

[Aveqetura]

12. Onorarea comenzii. Febra sărbătorilor


Întoarsă la atelier, Anna se apucă de lucru. Îşi luă o scăriţă şi începu să cureţe blocul de marmură rezervat pentru statuia Raishei. Lucra direct pe acel bloc, căci nu mai avea nevoie de încercări. Lustrui bine bucata de marmură, o pregăti şi apoi începu s-o cioplească. Lucra cu migală, pentru a reda trăsăturile feţei acelea. Vroia ca statuia să pară atât inocentă, cât şi matură. După multă trudă, ea se odihni, mâncând ceva. Kirk se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare când observase că nu mai iese din atelier, căci altfel, ea ar fi rămas nemâncată. Noaptea o prinse pe Anna la atelier, ea dormind pe canapeaua aflată acolo. A doua zi, după micul de jun, se apucă din nou de treabă.

Chipul acelei statui îi răpi şi acea zi, dar seara îl termină şi acoperi bucata cu ceva, urmând ca a doua zi să se ocupe de corpul statuii. În seara aceea, ea ieşi din atelier şi se duse la apartamentul său. Făcu un duş lung, apoi se relaxă ascultând muzica ei preferată, după care se duse la culcare. Ziua următoare, reveni la atelier, apucându-se de restul statuii. După încă vreo două zile în atelier, statuia era gata. Se duse la Kirk, pentru a-l anunţa.

─ Bună, zise ea intrând în birou.
Se dezobişnuise să mai bată la uşă.
─ Bună, Anna, o salută el.
─ Sunt gata. Poţi să-l anunţi pe domnul Mustafa.
─ Impresionant, Anna. Credeam că o să-ţi ia mai mult de-o săptămână.
─ Şi eu am crezut asta, dar nu s-a întâmplat aşa.
─ Bine. Chiar azi îl sun. Mâine este vineri. Poate vrea deja s-o ducă acasă.
─ Ok, răspunse ea. Atunci pe mâine.
─ Pe mâine !

Anna se întoarse la apartamentul său. Avea de gând să nu mai primească o vreme comenzi, pentru a putea să se ducă să cumpere cadouri. Vroia să petreacă Crăciunul acasă, în Germania, la soţii Doneck. Îi sunase deja şi aceştia fuseseră încântaţi de vestea ce le-o dăduse Anna. Abia aşteptau s-o revadă.
Ziua de vineri sosi şi Anna îl găsi pe Mustafa deja acolo când veni la atelier.

─ Bună ziua domnilor, îi salută ea pe toţi
Mustafa, Kirk şi oamenii lui Mustafa o salutară din cap pe Anna. Ea intră în atelier şi dezveli statuia finisată pentru a fi inspectată de către clientul ei. Şi Kirk şi Mustafa rămăseseră uimiţi de fineţea cu care erau redate trăsăturile Raishei, de liniile trasate.
─ Aţi făcut o treabă excelentă, domnişoară, zise Mustafa.
─ Să înţeleg că sunteţi mulţumit de rezultat ?
─ Încântat, de-a dreptul ! Am venit pregătit deja. Un CEC cu restul de bani pentru statuie.
─ Mulţumesc şi eu !
─ Vreau să mai faceţi una !
─ Nu se poate. Pentru un timp, nu mai primesc comenzi. Vreau să-mi petrec sărbătorile acasă în Germania şi am o mulţime de treburi de făcut.
─ Înţeleg. O să vă mai caut, dacă mai vreau şi a doua stauie.
─ Ştiţi unde şi prin cine mă găsiţi.

Ea plecă de la atelierul lui Kirk şi se duse la banca unde avea cont deschis pentru a încasa CEC-ul. Statea liniştită la coadă la ghişeul unde se făceau încasările, urmând ca apoi să se mute la cel unde se puteau depune banii în cont, dacă aveai unul la acea bancă. Sosi rândul ei şi zise :
─ Am de încasat un CEC.
Întinse CEC-ul funcţionarei. Aceasta, fiind nou-angajată şi ne mai lucrând până atunci cu sume mari de bani, făcu nişte ochi mari când văzu suma de bani de pe CEC şi întrebă :
─ Aveţi cont la această bancă ?
─ Da, răspunse Anna
─ Vă sugerez să vă duceţi la biroul pentru conturi cu acest CEC.
Anna luă CEC-ul înapoi şi se îndreptă spre biroul cu pricina, neînţelegând ce era înneregulă. La ghişeu nu era nimeni la rând.

─ Bună ziua, zise ea.
─ Bună ziua. Vă pot ajuta ?
─ Funcţionara de la încasări CEC-uri, m-a trimis la dumneavoastră să rezolv cu acest CEC. Nu mi s-a întâmplat. E prima dată.
Funcţionara, amabilă, luă CEC-ul şi zise :
─ Este nou-angajată şi nu a mai văzut o sumă de bani până acum, iar asta este destul de mare.
─ Cât de mare poate fi ? întrebă ea uimită. Am încasat într-o zi 5 milioane !
─ Pe acest CEC este trecută suma de 3 milioane, dar este mai complicat.
─ De ce ?
Anna era uimită. „Ce poate fi complicat la 3 milioane ? Atât mi-a dat avansul Mustafa pentru statuie, iar acum restul. Deci statuia a valorat 6 milioane ! Ce e complicat în asta ?” gândi Anna
─ De ce este complicat ? îşi exprimă ea uimirea cu voce tare.
─ Cele trei milioane nu sunt în dolari, ci în aur. Va trebui să fac o operaţiune mai înainte ca să vă spun cât este suma de fapt. Asta este tot, răspunse funcţionara calmă.

Anna era surprinsă, dar văzu că funcţionara tasta ceva şi cu mausul, din câteva click-uri era gata să-i spună suma.
─ Aveţi cont la noi ? o întrebă ea
─ Da, răspunse Anna arătându-şi Cartea de Identitate.
Alte click-uri, alte tastări.
─ Într-adevăr, confirmă funcţionara. Deci transfer cele 12 milioane în acest cont, zise ea
─ Da, îi răspunse Anna, puţin neatentă.
După cinci minute de tăcere Anna întrebă :
─ Cât aţi spus că transferaţi ?
─ 12 milioane !
─ Nu fusesem atentă.
─ Tranzacţia a fost efectuată. Vă doresc o zi bună în continuare !
─ Mulţumesc, zise ea.

Anna se aşeză pe un scaun şi inspiră şi expiră, căci avusese impresia că vede stale verzi, apoi ieşi din bancă. Noroc că decembrie al acelui an la New York era mai rece, căci Anna simţise nevoia de răcoare. Se aventură apoi în marea metropolă pe la magazine şi mall-uri pentru a cumpăra cadouri. Se ducea în Germania de sărbători.

[vivaly]

Bv chiar ai talent ... frumoasa povestea dar singurul lucru care nu mi-a placut la ea este ca este o poveste trista in rest totul este ok . Abia astept sa citesc si continuarea povestii.

P.S. vezi ca ai scris gresit la al 9 lea paragraf ultima propozitie , ai scris "ibea" in loc de "iubea" dar asta nu conteaza pre mult[/QUOTE]

PSST... "prea" in loc de "pre" si ( . ) dupa mult.

[Pushi]

Ce poate fi trist la 12 milioane de dolari ?
Corectai eu greseala

[Aveqetura]

Hristos a Inviat !

Imi cer milioane de scuze pentru greselile avute, dar nu prea am avut in ultima vreme timp pentru mai nimic. Va multumesc foarte mult pentru sprijinul si suportul vostru moral.

13. Crăciunul în Germania


Cu două săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, Anna urma să se urce în avionul spre Berlin, apoi să coboare la aeroport, unde Fritz îi promisese că o aşteaptă.
Sosi ziua plecării şi ea, încărcată de bagaje, majoritatea fiind cadouri, ajunse la aeroport. Avu timp să-şi cumpere reviste şi apoi se îndreptă spre poarta spre care ajungea la avion, căci auzise deja anunţul de „îmbarcare”. Locul ei, luat tot la clasa a II-a, era de data aceea la margine. Îşi ordonă bagajul mai mic în cuşeta lui şi îşi ocupă locul, începând să răsfoiască o revistă. Îşi relaxă picioarele întinzându-le în faţă şi se apucă de lectură. O voce masculină o deranjă din lectura ei :

─ Îmi daţi voie, domnişoară ? Am loc la geam.
Ea-şi retrase picioarele şi privi la cel ce-i ceruse permisiunea. Era un bărbat înalt şi nu-i vedea chipul prea bine, deoarece ei îi bătea o lumină în ochi.
─ Desigur, cedă ea trecerea.
Străinul îşi puse bagajul în compartimentul său, apoi îşi ocupă locul. Când se aşeză jos, ea observă că este un bărbat brunet, în jur la vreo 30-32 de ani, ce avea nişte ochi violeţi fascinanţi. Irisul violet al ochilor era străbătut de mici raze de albastru, ceea ce le sporea misterul şi farmecul. Chipul lui avea trăsături masculine ce-i ofereau maturitate, dar şi un dram de inocenţă. Mai observă şi tristeţe.

─ Ne cunoaştem ? întrebă străinul care se simţi studiat
─ Nu cred. E un obicei de-al meu prost să studiez chipurile. Îmi cer scuze.
─ Nu face nimic, îi răspunse el zâmbindu-i.

Străinul îşi pregăti şi el o revistă, dar mai înainte studie şi el chipul partenerei lui de călătorie. Avea un păr lung blond, împletit cu grijă într-o coadă la spate, un chip fin, micuţ sau cel puţin aşa i se părea lui, cu trăsături feminine. Chipul ei era când inocent, când matur, când trist şi el fusese uimit de aceste trăsături. Ochii ei erau de-un verde ce-l făcuse să aibă impresia că se afundă în Pădurile Virgine.
─ Mă scuzaţi, zise el din nou. Am o curiozitate.
─ Da ? îi răspunse ea
─ De ce studiaţi chipurile ?
─ Sunt sculptor.
─ Acum înţeleg. Sunt Jack Austen. Încântat de cunoştinţă.
─ Vă cheamă ca pe celebra scriitoare Austen ! exclamă ea uimită.
─ Nu am nicio legătură cu ea, îi zâmbi el
─ Anna Andersen. Tot fără legătură !

El râse mai întâi, apoi îi sărută politicos mâna.
─ Mergeţi în Germania ?
─ Da, la rude.
Conversaţia celor doi, începută din neant fusese întreruptă de căpitanul zborului care anunţa decolarea. Pasagerii îşi puseră centurile şi avionul decolă. În spaţiul aerian, Anna reluă conversaţia :
─ Şi dumneavoastră în Germania ?
─ Spune-mi Jack, te rog. Da. Merg la sora mea care s-a căsătorit acolo. Abia aştept să-mi văd nepotul în vârstă de 3 ani.

─ Mă bucur ! zise ea
─ Dumneavoastră ?
─ Anna, te rog. La rudele din partea fostului logodnic.
─ Ah, zise el cu dezamăgire. Înţeleg.
─ Abia aştept să-i revăd. Mai ales că trebuie să fac o vizită şi pe la mormântul mamei şi al logodnicului.
─ Oh, îmi pare rău. Am devenit indiscret.
─ Nu-i nimic.

Anna îşi reluă lectura. Nu mai vorbiră între ei. A doua zi de dimineaţă, ajunseră în aeroportul din Berlin. Fritz şi Martha Doneck deja o aşteptau pe Anna. Şi Jack era aşteptat de către sora sa şi nepoţel. Cei doi coborâseră împreună, căci el se oferise s-o ajute cu bagajele.
─ Uite-i, îi zise Anna
─ Ai zărit deja grupul care te aşteaptă ? întrebă Jack
─ Da. Tu ?
─ Şi eu.
─ Atunci, la revedere, zise Anna
─ La revedere ! zise Jack

Anna se îndreptă spre cei doi soţi Doneck, cărora nu le scăpase faptul că Anna îşi luase la revedere de la un necunoscut.
─ Se pare că ai un prieten ! o tachină Fritz
─ Coleg de zbor ! răspunse ea. Ce prieten ? Nici nu ştiu dacă-i liber !
─ Lasă fata în pace, Fritz, îl dojeni Martha
Anna şi cei doi soţi Doneck se urcară în maşina lui Fritz.
─ Frumoasă maşină, zise ea
─ Da. Am cumpărat-o de curând
─ Se vede !

Drumul spre Dortmund, la casa familiei, dură vreo câteva ore bune, timp în care se mai şi opriseră din drum să facă pauză. Ajunse la casa familiei. Ei erau singuri.
─ Unde e studenta ? întrebă Anna făcând referire la Eliza
─ Într-o tabără în Elveţia. A aşteptat-o cu mare interes. S-a dus cu prietenele ei.
─ Am impresia că şi-a găsit pe cineva, zise Fritz.
─ Oau ! exclamă Anna

Bagajele ei fuseseră duse în camera ce era rezervată doar pentru ea ori de câte ori ar fi venit acolo, iar Anna se schimbă, apoi ieşi din casă şi prima ei grijă fusese să se ducă la piaţa flori şi apoi la cimitir. Ajunse la cimitir, dar nu mai zăbovi la fel de mult ca în seara aceea înainte de plecarea ei. Observă că ambele morminte erau bine îngrijite, semn că cei doi Doneck îşi ţinuseră promisiunea de a avea grijă de ele. Se întoarse repede la casa gazdelor, mai ales că în Germania era mai frig ca în New York.

În următoarea săptămână Anna şi Martha fuseseră ocupate cu a face casa curată de scrbători, de a cumpăra mâncare, unele cadouri. Anna nu mai cumpăra nimic, doar o ajuta pe Martha. În săptămâna de dinaintea Crăciunului începu nebunia : prepararea mâncării, cumpărarea bradului de Crăciun, prima ninsoare, împodobirea bradului, decorarea casei. În casa familiei Doneck era tradiţie ca în seara de ajun să se deschidă cadouri.

Ajunul sosi, iar cei doi soţi, împreună cu Anna se strânseră în jurul bradului, sub care erau deja aranjate cadourile pentru a doua zi, ca să deschidă fiecare un cadou. Anna primi din partea celor doi soţi nişte unelte noi-nouţe de sculptat. Ea le era profund îndatorată, căci o parte din uneltele ei vechi se tociseră. Fritz primi de la Martha, soţia lui, un pulover, iar de la Anna un ceas elegant.

─ Nu trebuia să-mi iei un ceas, Anna, mai ales că ăsta pare destul de scump.
─ A fost un fleac ! N-a costat prea mult !
─ Mulţumesc. Apreciez cadoul tău.
Martha primi de la soţul ei o breţară, iar de la Anna un set: cercei şi colier. Cei doi mai depănară o vreme amintiri, iar Anna le povesti de cele două statui, ne menţionând şi sumele fabuloase pe care le câştigase de pe urma lor.

[vivaly]

Va salut....muncitoresc, parcurgand forumul in lung si lat...mi-au venit in minte cateva versuri dintr-un poem neterminat, un poem colectiv - compus de mine si un coleg intr-o zi de mai...la seviciu - pe care il dedic iubitorilor de poezie, in premiera planetara...ca poate ma fac si eu...remarcat! Astept cu interes critica autorizata...sau fani eventual....

ELUCUBRATIE VISCERALA

Din adancul cordului meu...
Presimt o stare metafizica:
Clepsidra picura...pic...ura aripi de fluturi...
...ah, dar vai iata...obiectul acela...
De'o paralelipipedie cutremuratoare,
...ah, ma frige...ma arde...sigur
Simtul nu'mi joaca feste!
------------------------------------
Piciorul tau, dantelat de carii...
Contradictoriu celuilalt concav si pletos,
Descrie o superba bolta bizantina,
In centrul careia se afla...putul...
Putul cu clipocitul vesel al marii.

Cam atat...

[Aveqetura]

Numai in alergari de colo-colo am fost in ultimul timp...

14. Anul Nou în New York


A doua zi, de Crăciun, în Germania ningea. Fulgii de diverse mărimi cădeau acoperind trotuarele şi grădinile cu o pătură albă, pufoasă. Anna şi ceilalţi se treziră şi-şi desfăcură cadourile, lăsându-le sub brad pe cele ale Elizei ce urma să se întoarcă şi să-şi petreacă Anul; Nou acasă. Anna mai zăbovi câteva zile, iar în week-end se duse din nou la aeroport pentru a se întoarce acasă în New York. Din nou în aeroport şi din nou în avion. Anna îşi rezervase loc din timp la clasa I de data asta. Fusese nevoită să aleagă acea clasă, deoarece biletele la clasa a II-a fuseseră epuizate. Ea luase ultimul bilet. Avea noroc : era din nou la margine. Îşi ocupă locul, constatând pe loc diferenţa între cele două clase şi se afundă în lectura unei cărţi de data aceea. Găsise într-o librărie o carte aparţinând aceleiaşi autoare ce scrisese „Viaţa printre străini” ce-o fascinase.
─ Ar trebui să nu ne mai întâlnim prin avioane ! o trezi din lectura ei o voce familiară.
─ Jack ! îl recunoscu ea. avea memoria figurilor.
─ Bună, Anna.
Rămase plăcut surprinsă când văzu că şi el îşi aminteşte numele ei.
─ Din nou la geam ?
─ Din nou ! Şi tot lângă tine.
─ Ultimul bilet presupun ?
─ Penultimul !
─ Aha ! Multă lume spre New york, de data asta.
─ Da. Unii la rude, alţii vor să-şi petreacă Anul Nou în piaţă. Vin pentru artificiile ce se dau atunci din plin.
─ Aha. Eu cred că le voi privi din apartamentul meu din balcon. Stau la etajul 76. ce-mi mai trebuie sa ies în stradă ?
─ Ha, ha, ha, râse el. În stradă e mai palpitant. Se pot întâmpla multe : de la a-ţi revedea o rudă despre care nu mai ştii nimic, până la aţi găsi un iubit. Pentru cei deja cuplaţi este frumos, pentru că îşi peţesc jumătatea la lumina artificiilor.
─ Frumos. Dar cred că mă mulţumesc cu balconul.
─ Hm ! Ciudată alegere ! Mai bine ai veni şi tu în piaţa aceea.
─ Îmi dai cumva o întâlnire ?
─ De ce nu ?
─ Bine. S-a făcut !
Cei doi nu mai vorbiră nimic de-a lungul zborului. Coborâră împreună la aeroport şi când o întrebă în ce zonă stă, iar ea-i spuse, el se oferi s-o ducă acolo cu taxiul, pentru că el stătea mai departe, dar putea face un ocol special pentru ea..
„Oau, îşi zise ea. Nu-l cunosc bine, n-am vorbit prea mult cu el şi deja accept o întâlnire ! Oare dragostea pluteşte prin aer ?” Ridică din umeri şi acceptă propunerea lui de-a fi condusă spre casă. Taximetrul ajunse la clădirea unde-şi avea ea apartamentul şi ea-şi plăti drumul până acolo, apoi merse în apartament. Se odihni toată ziua, apoi, a doua zi se duse la Kirk pentru a-i da şi lui cadourile cu ocazia Crăciunului. El observă că ea este schimbată în bine.
─ Ţi-a priit întoarcerea acasă. Arăţi mai bine ! Cumva ai cunoscut pe cineva acolo ?
─ Am cunoscut pe cineva, dar nu acolo, ci în avion. E american presupun. Nu l-am întrebat.
─ O, o ! zise el. Dragostea pluteşte în aer !
─ Şi tu crezi asta ?
─ Da.
Anna îi dădu cadourile, apoi plecă spre casă. În loc s-o ia spre apartament, ceva o făcuse s-o ia spre librăria ei favorită. Intră înăuntru şi nu o zări pe doamna aceea drăguţă, dar la o vreme o vşi o auzi zicănd :
─ Jack, alegeţi ce vrei de-acolo !
„Jack ? îşi zise ea. Probabil cineva cu nume asemănător !”
─ Bună, salută ea
─ Clienta mea favorită !
─ Mă cheamă Anna.
─ Anna ! Ce plăcere ! Alte cărţi de-acolo ?
─ Şi de-aici şi de-acolo !
─ Uită-te în linişte.
─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Mai devreme aţi pomenit numele unui oarecare Jack. Presupun că dânsul este acum acolo, că o să rămân eu aici.
─ Jack Austen, da. Un alt client de-al meu. Mereu vine aici.
„Nu se poate ! Coincidenţa este mult prea mare !”
─ Atunci mă duc şi eu tot acolo !
─ Cum doreşti, Anna. Eşti ca la tine acasă !
─ Aş putea ştii cum vă numiţi ?
─ Gretta Parker.
─ Mă bucur că v-am cunoscut. Anna Andersen.
─ Şi eu mă bucur !
Anna se duse în spate. Într-adevăr, Jack era cel care se uita la nişte cărţi cercetându-le şi neştiind pe care din cele două alese s-o cumpere. Îl recunoscuse din profil văzându-l şi observase că alesese unul din cele două exemplare ale unei cărţi despre Egipt, unul dintre exemplare fiind la Anna şi o carte despre Grecia.
─ Îţi recomand cu mare căldură cartea despre Egipt ! îi zise ea.
─ Nu se poate ! zise el uimit
─ Bună. E librăria de unde mă aprovizionez.
─ Şi eu !
─ Să nu îndrăzneşti să spui din nou că nu mai trebuie să ne întâlnim aşa !
─ Nici nu vroiam să spun asta !
Râseră amândoi cu poftă.
─ Deci, îmi recomanzi cartea despre Egipt.
─ Da. Este fascinantă. Am citit-o deja.
─ Citeşti cărţi de civilizaţie ?
─ Da.
─ Interesant. Şi eu, câteodată.
─ Ce meserie ai ?
─ Sunt arhitect. Arhitect restaurator.
─ Aha.
Cei doi ieşiră din spatele librăriei, fiecare cu porţia lui de cărţi.
─ Ia te uită, zise Gretta. Ţia-i făcut o prietenă !
─ Se poate spune şi aşa.
─ Mă bucur. Erai un adevărat şoarece de bibliotecă. Anna, poate-l mai scoţi tu cu nasul din cărţi !
─ Nicio şansă ! Şi eu tot şoarece sunt !
Gretta râse amuzată de gluma Annei. Cei doi îşi plătiră cărţile şi se despărţiră, fiecare ducându-se spre apartamentul său. În noaptea de Revelion, Anna se decise să stea în apartamentul ei. Privi focurile de artificii de la balconul ei, apoi se culcă, în timp ce restul new york-ezilor îşi petreceau mai departe Revelionul pe străzi sau în casele lor.